Perfecțiunea imperfectă a naturii, îmi dezvăluie în fiecare clipă tablouri de o frumusețe ireală. Mă poartă pe meleaguri de nimeni știute și mă învață cum este să trăiești pentru o clipă într-o fărâmă de vis.
Ea mă îndeamnă să dau viață poveștilor nescrise care în lumea de astăzi e foarte greu să mai găsești adepții ce deschideau câte o pagină din infinitul de gânduri pe care cu drag le creez .
Ploile reci călduțe ale începutului de primăvară le așteptam mereu să mi curețe păcatele ascunse bine în sacul de cânepă găurit.
Fiori pe șira spinării mă încearcă atunci când caut fericirea absolută în orice și chiar daca nu am întâlnit- o până acum, tot nu am obosit.
Poveștile cu miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor îmi colorează fereastra în fiecare dimineață de unde privesc cu sufletul la gură răsăritul de Soare ce-mi șoptește că încă o bună dimineața mă așteaptă.
Răcoarea nopților care îmi strânge pielea oprindu mi bătăile inimii pentru o clipă mă poartă prin labirintul perfecțiunii de mult căutată.
The Endorphin sleeps deep naps, until a twinkle of cry arrives to wake him, wrapped in crumbs of kindness. He does not stand still at all that takes place in the universe, he just listens carefully to every Echo that has the addiction of Pure Smile.
I offer the same drugs as many years ago , and their quality has not deteriorated any of the changes.
I’m there for you, even when you’re too detached to admit it, holding your palms in my hands when I whisper that no matter what, it’ll be fine .
Smile, how much you think that would cost you, especially when you have nothing else left to do.
The Endorphin, he stands foot over foot leaning against a musty-smelling backrest, waiting for you to overwhelm him with the dark thoughts that have clouded your sunny spring mornings. He filters your touches and sends back to you relentlessly and free of charge a good thought to keep in bad weather, to banish your clouds and to bring you warmth in the sky to which you are looking.
I’m there for you, even when you don’t need me, you just need to think about my stories from time to time.
Endorfinul doarme somnuri adânci, până ajunge să-l trezească o sclipire de strigăt, împachetat în firmituri de bunătate. El nu stă nemișcat la tot ce are loc în univers, el doar asculta cu grijă fiecare ecou ce are adicție de zâmbet pur.
Ofer aceleași droguri ca și acum mulți ani în urmă , iar calitatea lor nu a deteriorat- o nici una din schimbări.
Sunt alături de tine, chiar și atunci când ești prea detașat să mai recunoști asta, cuprinzându-ți palmele în mâinile mele atunci când îți șoptesc că indiferent de situație, o să fie bine .
Zâmbește, cât crezi că te-ar costa asta, mai ales atunci când nu ți-a mai rămas nimic altceva de făcut.
Endorfinul, stă picior peste picior sprijinit de un spătar cu miros de mucegai, așteptând să-l copleșești cu gândurile negre care ți au întunecat diminețile însorite de primăvară. El filtrează apăsările tale și îți trimite înapoi necontenit și gratuit câte un gând bun pe care să-l păstrezi la vreme rea , să îți alunge norii și să-ți aducă căldură pe cerul înspre care privești.
Sunt lângă tine, chiar și atunci când nu ai nevoie de mine, trebuie doar ca din când în când să te gândești la poveștile mele.
Ideal ar putea fi clipa în care alegi să mergi mai departe, chiar dacă biletul pentru călătoria ta îți spune că nu poți ajunge până la capătul pământului.
Alteori ai putea atinge necunoscutul fără să te gândești prea mult la consecințe. Pășește apăsat, pas după pas în drumul numai de tine știut.
Detașează-te total de fiecare amintire ce nu te-a scos vreodată din zona ta de confort și zboară în gol, spre întuneric ca să aprinzi și flacăra care odată ardea mocnit în sufletul tău. Topește gheața care ți-a luat prizonier inima ce bate atât de încet acum când simți acel gol în tine și nu te uita nici măcar o clipă înapoi.
Eu ți-am mai zis și îți repet și acum, că oricare ar fi gândul tău, ai doar o șansă să îl transformi în starea sa materială. De ce să-ți pară rău că nu ai fost tu , în clipa în care vei rămâne cu doar o ultima suflare.
Sometimes the silence behind my thoughts screams, leaving behind a certain smell of bitterness.
I always stand between the miserable reality and the piles of dreams I keep collecting and I forget to wipe the dust collected because of the fucking time that is selling more and more expensive.
I collect with the corners of old napkins the tears that trickle down over the cheeks that I constantly meet in my travels and I torment myself in the nights that do not let me sleep in peace, to turn them into pieces of happiness .
I run more and more slowly on the paths trodden by only my boots on the edge of which I left seeds long ago of smile, to have passers-by reap in the months of April when spring still does not know if it has come or if it has to go .
I look for the people I choose through an extremely rigorous selection, with whom I can write The Miraculous Story of anyone .
I’ll be right back .
I hug you with love, endorphin.
P.S. This one was also for our international friends. 🌏🌎🌍
Uneori urlă tăcerea din spatele gândurilor negândite de mine, lăsând în urma ei un oarecare iz de amărăciune.
Stau sprijinit mereu între realitatea mizerabilă și grămezile de vise ce le tot adun și uit să mai șterg praful adunat din cauza nenorocitului de timp care se vinde tot mai scump.
Adun cu colțurile de șervețele învechite lacrimile ce se preling peste obrajii pe care necontenit îi tot întâlnesc în călătoriile mele și mă chinui în nopțile care nu-mi lasă somnul în tihnă, să le transform în bucățele de fericire .
Alerg tot mai încet pe potecile bătătorite de numai bocancii mei pe marginea cărora am lăsat semințe cu multă vreme în urmă de zâmbet, să aibă trecătorii ce culege în lunile de aprilie când primăvară încă nu știe dacă a venit sau dacă trebuie să plece .
Caut oamenii pe care îi aleg printr-o selecție extrem de riguroasă, alături de care să pot scrie povestea miraculoasă a oricui .
A spring breeze caresses my body and then slams me to the ground in a deep dream. A bird chirping carries me exactly like a guide down a corridor , into a house where I step in fear on the rotten wooden floor. A creak of the door, that’s all I hear in this coma induced by this wretched season to which I aspire more and more with each passing year. I’m waiting for you, even in this dream . The squeak must have been, however, only the longing to find yourself faster in any of the worlds, because nothing opened before me, nothing closed behind me. I stayed on sad and ponderous, hanging from the dream like a chandelier hanging directly from the sky, with a candle in each abode, a candle for an unfulfilled desire, with a husband, without a husband, loves me, does not love me. A candelaru standing to fall on the slippery floor and gnawed by the weather of memories. But … but what do you hear? The squeak continues… I approach the window, I can barely keep my eyes open as I look at the forest in flames and smoke. I call you, thinking that you have managed to find this thought that sent me into the dream in which I hoped to find you too. Now I’m starting to hear a muffled voice coming from the wall next to me. A cold chill reminds me running down my spine that there might be a trace of you . It’s me, scattered in the wind, it’s me, and it’s not me anymore. I have no idea where I’m going, and I don’t even know why I’m there. I was born of sin and I know myself with sin. Empty waves sweep over me. The hard time is running out. With silent screaming I wait for your kiss. A shadow I am, a night, a long wait. There’s flame and smoke. Stay, stay? Leave? Drive me away if you want. Don’t tie your soul to me! Drive me away! Be alone! Think this is the end! I could feel the pieces of you growing painful scars on my cheeks aged by the time I lost looking for you. The wounds grew deeper and deeper in my fists with which I tried in vain to crush the wall, painted as if with my blood, in search of the kiss meant to control my lust for you. I miss you so much that even this dream allows me to feel your cold breath from the border of our lights that have never deigned to meet. Cold nothings to whisper to me. A Sky has collapsed, how broken it hurts. And then I heard your call. It’s my place here or nowhere. Love me! Kill me with you, for I swear, I miss you so much! I’m tired in my attempt to break through the wall and fall to my knees bumping into the rot on the floor. I choose a thought so simple and pure that I blend it into this dreamy crumb. I’d like to touch you slowly, hold you by the neck and whisper to you in my desperation to be Saved, Save Me ! It awakens me from the state that lies to my senses that I sleep. I feel your anxiety and it’s night between us. I’m gonna crash the shit out of you. But be it! That it’s just a dream, and that’s it. It’s just a dream. Just get through with a kiss to the other side of the night. And walk away from the wound untied. Wings write to you in the tattered Sky. And may your flight spring, unhindered by my late shadow. And I wake up to the rustle of the barely budding trees that were trying to snatch me from the rest of this dream. I look around, but apart from a trace of you left pressed over the lip of the wine glass thrown across the corner table, there’s nothing. I know only the warm spring cold that warms my soul when I always leave with my thoughts in search of the desperate need for you. So much fierceness in the hands of the tried. Did you sit and listen to the wind? It tells you a murmured story from here and everywhere. It starts with there was once, when I looked at you …otherwise, when I penetrated your inquisitive eyes. My cheeks lit up and I trembled slightly. You pressed your left cheek against mine and shook my hand. Listen carefully, because it reminds you where to find me. I built walls out of fears and now they rot. Let them fall, utter the answer, it will ignite the thought…how tender it must be… How beautiful is the thought in which I remember your every breath. So profound is this paradox in which I seek the way to you by stepping back into the cold, dark world where I thought I would find you. The rot that caresses your wall built around the enchanted land , where for the first time I felt you so close. Even the taste of your lips on my body lies here as a sign of the struggle I lose every time I turn to you. What tender music comforts my heart when I sit and listen to your breaths. And you don’t even exist.
And I don’t even exist. I’m not here, there, anywhere. And I don’t even exist! Like the kiss you never gave me, like dreams don’t exist. You’ll never know who I am. Because then you will break the clouds, the night, the darkness … you’ll turn the sky into shards of stars to find me! You’ll never find me because as long as you wait, I don’t know who I am anymore. I have scattered in flowers and lost in songs, I have thrown myself into swirling waters on shiny stones and I utter your name when the moon lights up Lantern. Call Me Too, speak my words, and I will answer you, comfort the wind, and I will incarnate from the fire. I’m closer than you think… Abstract is the painting painted with memory of feet bathed in the sand of the seaside, where I looked for you too long ago. So is the aged forest with its slightly overgrown branches that strangle my home rot in a bitter farewell kiss.
„O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis .”
P.S. Așteptăm continuarea în coment, pentru că jocul a început chiar acum. Fă-ți curaj să te alături acestui basm creat sa te smulgă din rutina obositoare de care vrei atât de mult sa scapi
Căutam fericirea călcând apăsat pe coastele tale, ascultând trosnetul dureros și macabru al oaselor .
O simfonie sumbră îmi redă amintirile cu urme de tine în care zâmbeam alaturi de pielea ta umedă și rece.
La fel de stângaci am rămas în prezența suflului tău care-mi răcește trupul la fel ca și ultima iarna pe care încă mi-o amintesc din cauza picioarelor înghețate care până și azi mă mai dor.
Un aventurier în căutare de adrenalină expirată rămas în castelul său de cleștar exact că în ultima poveste pe care ai citit-o.
Un psihopat notoriu cu mare nevoie de tratament atunci când vine vorba de multiplele personalități care-mi tulbura bunul mers al lucrurilor.
Un necunoscut, ce zace până și azi în fața ușilor închise ținând strâns în pumn cheia ce ar putea deschide secretele de nedeschis.
Același colecționar devotat în goana după zâmbetul perfect atent cules de pe culmile hotarului de nicăieri în nopțile înghețate de iarnă mizerabile.
De pe același scaun vechi și putred, stau și dau viață acestor gânduri de om îngândurat, împachetate frumos în hârtiile cele mai alese pe care le cumpăr de la taraba ruginita a femeii ce zace și acum numărând firele pânzei de păianjen în doar al ei târg .
Așa sunt eu, același vechi și nou care-ți livrează ție un strop de literatură românească neșlefuită la ceas de seară numai de dragul scrisului fara sens și fără formă.
Era de neconceput sa lipsesc atât de mult de pe o scenă la care până și ultimul cui al podelelor a fost bătut de palmele mele.
Era pandemic încă de la primul cuvânt pe care ți l-am scuipat pe foile mele mizerabile și vechi aruncate pe biroul mizerabil și plin de mucegai. Au trecut cel puțin două decenii de când a luat naștere primul eseu pe care l am rupt din Universul meu numai de dragul de a lăsa o ușă deschise spre lumea mea rece și umedă in care te port și apoi te păcălesc arătând- uți cat de frumoasa e viața atunci când privești spre altceva.
Închide ochii și lasă- te purtat de tonul pe care vocea mea îl dă atunci când te regăsești în poveștile pe care eu le scriu pentru tine .
Culeg fiecare emoție pe care zâmbetul tău o lasă ca o urmă de bocanc apăsat din noroiul orașului poluat ce te ademenește să stai pentru a-ți desena cu stângăcie povestea la care visai încă de când erai doar un copil.
Iar eu , port aceleași măști cu care te-am obișnuit, în care te las să plutești pe valurile mării în care ți scăldai tinerețea după care acum tânjești atât de mult.
Îți spun rămas rămas bun acum, pentru moment ,amintindu- ți că tu poți fi orice- ți dorești să fii.
Vă îmbrățișez cu drag, chiar daca las uneori impresia că nu mai apar, eu mă întorc de fiecare dată , să pun pansament peste sufletul tău.
Endorfinul 